“Demența este la sfârșitul vieții tale cea care se ocupa de trecut
Să lupți acum cu ce nu ai luptat înante
Să plângi acum pentru ce nu ai plâns înante
Să spui acum ceea ce nu ai spus înante
O dramă psihică uriașă cu tine în rolul principal.”
Frans Meulmeester
Demența este un diagnostic cumplit atât pentru pacient cât și pentru aparținători. In sensul literar demența înseamnă “fără capacitate mentală”. Cu alte cuvinte, diagnosticul de demență atribuit unei persoane înseamnă că aceasta își pierde mințile, adica nimic din ceea ce spune sau din ceea ce face nu mai are nici un sens. Daca ne imaginăm cum ar fi ca această idee să stea la baza interacțiunilor noastre atunci întelegem de ce mulți oameni diagnosticați cu demență au sentimentul ca nimeni nu îi ia în serios. De aceea, unii dintre ei devin iritabili, agresivi, din disperarea de a fi înteleși de către cei din jur. Aparținatorii adesea simpt ca își pierd parintele/bunicul/a, cu toate că acesta este fizic prezent.
Procesul demeței se carcterizează prin 3 etape:
Prima etapa- Debutul: ” Știu că nu mai știu si asta mă deranjează”
Persoana observa că uneori uită ce face si uită aspecte importante din viața de zi cu zi sau face greșeli pe care apoi nu și le mai amintește. Apoi când persoana este confruntată cu aceste greșeli de către patener sau îngrijitor, acest lucru adesea duce la declanșarea conflictelor.
Exemple ar fi: pacientul uită unde își pune lucrurile, uită de programările pe care le-a stabilit, uită gazul aprins. La inceput greșelile sunt minore și sunt considerate ca fiind semnele unei lipse de atenție datorită oboselii. Totuși acestea vor devin mai dese si vor genera conflicte dureroase între pacienți si apartinători. Pacienții sunt anxioși, iritabili, nesiguri. Această etapa este numita “faza Eului in pericol”. Persoana se simte amenințată de ceea ce i se intamplă, se simte nesigură, se îndoiește de sine si începe să îi fie teamă de ceea ce se intamplă. Putem vedea toate acestea ca o criza severă de identitate.
Dupa aflarea diagnosticului adesea aparținătorii sunt cuprinși de rușine si vină datorită acelor momente de tensiune în care au fost critici la adresa pacientului datorită “lipsei de atenție”.
Diagnosticul de demență în faza initială, aduce teamă si nesiguranță pacientului, acesta gandindu-se la faptul ca “o sa iși piardă mințile”. Unii pacienți iși vor exprima toate trăirile: tristețe, furie, frică iar alții vor acționa prin diferite mecanisme de apărare, fie vor umple acele lacune ale memoriei cu informații neadevărate (în literatura de specialitate confabulatii iar ca mecanism de apărare, deflecție). Alți pacienți în loc sa iși acopere greșelile sau să le nege au tendința de a le proiecta asupra celorlalți si apoi îi invinuiește pentru ele. De exemplu atunci când persoana nu își gasește portofelul spune ca soțul sau copilul l-a furat.
Alteori pacienții se simt triști, nesiguri pentru că nu se mai inteleg pe ei înșisi, nu mai inteleg nici lumea în care traiesc si dau vina pe ei pentru acest lucru si au tendința de a cădea într-o stare de neputință, neajutorare. Aceștia îi suprasolicită pe îngrijitori, având tendința de a solicita multă atenție. Aceste cereri continue pot stârni furie aparținătorilor si este nevoie de multă rabdare.
Această etapă este guvernată de teama si nesiguranță de aceea pacienții tind să întrebe iar si iar aceleași lucruri pentru a se reasigura că încă mai știe acele lucruri. “E adevarat că soția mea a murit”, “Când pot să plec acasa? Vine copilul să mă ia?”
In această faza cred că cel mai important este să stim să ascultăm pacientul să întelegem prin ce trece. Deja suntem de mare ajutor.
A doua etapă: “ Nu știu și nu îmi pasă că nu stiu, trecutul mă deranjează”
În această fază pacientul nu mai încearcă să pastreze contactul cu realitatea. Pacientul este încă conștient, prezent in aici și acum însă nu mai face eforturi să pastreze această stare sau să regasească această stare. Un factor esențial in această etapă este cât facem noi ca și apartinători. Daca ne distanțăm si îl lăsăm singur, pacientul va cădea mai ușor în derivă decât dacă îi acordăm sprijin.
Este cunoscut faptul ca persoanele care suferă de demență rămân mult mai mult timp prezente dacă li se dau sarcini, dacă sunt implicați in conversatii, sunt învitați să ia parte la activitați, să socializeze.
În această etapă persoanele care suferă de demență traiesc tot mai mult într-o lume a lor, o lume a sentimentelor, fiindu-le greu să facă diferența între trecut si prezent. Acestea sunt puțin conștiente că ceea ce experimentează nu se întamplă în realitate ci este o retrăire a unei experiențe din trecut. În plus le este greu și să își exprime trăirile într-un mod obișnuit și le exprimă într-o manieră simbolică. Această etapă se mai numește și “Eul rătăcitor” deoarece datorită lacunelor din memorie, istoria de viață nu le mai este clară. Sunt tot mai multe amintiri, trăiri care se amestecă din prezent și trecut. Noi îi putem ajuta prin acceptarea persoanei cu experiențele si sentimentele sale si constientizarea faptului că acele emoții sunt reale si nu doar produsul imaginației, iluziei sau a unor greșeli datorate confuziei.
Tot in aceasta etapa pacienții încep sa iși exprime dorințele, impulsurile, sentimentele într-o manieră foarte deschisă, uneori de necontrolat. Iese din umbră o latură a persoanei mai puțin știută fie aruncă blesteme, vorbește urât, face avansuri sexuale, este agresivă, fie iese la iveala o latura foarte placută a persoanei, persoana este blandă, dragută, romantică.
A treia etapă: “Tu nu mai știi ce știu eu”
Avansând spre ultima etapă persoana iși pierde abilitațile de comunicare verbală. Persoana nu iși poate găsi cuvintele sau își pierde ideile în timp ce povestește ceva. Asfel că persoana se exprimă tot mai mult prin gesturi si sunete repetitive. Mișcările adesea au o legatură cu trecutul sunt gesturi pe care le-a facut o perioada lungă din viața sa: își freacă mâinile de masă, scaune ca un simbol pentru acțiunea de curățare a mobilei, ciocănesc în masă cu pumnul sau cu un ciocan ca simbol pentru a fi lucrat ca tâmplar. Deși din afară persoana pare agitată de fapt ea este ocupată să muncească. Sunetele sunt de fapt o încercare de a vorbi.
“Cand o doamnă de varsta a treia stă asezată în fotoliu sau ținând ochii inchiși și având un zambet pe față, în timp ce iși mângâie ușor mâna stangă cu mâna dreaptă, este posibil ca ceea ce ea retrăiește sa fie un amestec de situații si amintiri: amintiri din vremea când își mângâia copilul, amintiri din tinerețe de când era îndrăgostită de soțul ei, amintiri de când statea în brațe cu fiica ei. Toate aceste amintiri se adună într-o mișcare a mâinilor și în bucuria pe care i-o provoca acest gest al mângâierii.
Prezența aparținătorilor este foarte importantă, bolnavul simte prezența celuilalt chiar dacă el nu poate exprima acest lucru in cuvinte. Contactul cu celălalt se poate face prin intermediul atingerii, contact vizual și prin a pune în cuvinte ceea ce este evident.
Dr. Burcea Roxana- Medic specialist psihiatru și psihoterapeut- Consultații/Consiliere ONLINE sau în Cisnădie Str. Cindrelu 47, Județul Sibiu. Programări la 0722692050 sau dr.burcearoxana@gmail.com.
Bibliografie
-Aplicatii clinice ale psihoterapiei Gestalt-De la psihopatologie la estetica procesului de contact, Editura Gestalt Books, Bucuresti 2014
