Iluzia Salvării
V-ați gândit vreodată că, undeva adânc în voi, există o dorință profundă de a fi salvați? Că tânjim să fim îngrijiți, poate chiar mai mult decât am fost în copilărie? Intrăm în relații cu speranța că partenerul va avea grijă de noi mai bine decât au făcut-o părinții noștri, punând în brațele lui toate dorințele, lipsurile noastre din copilărie, toată speranța că „de data asta o să fie altfel.” Dar câtă povară poate duce o singură persoană? Nu e de mirare că, la un moment dat, visul frumos se transformă în coșmar. Punem prea multă responsabilitate pe umerii partenerului și nu e treaba lui să ne ofere ce ne-a lipsit în copilărie.
Izolarea Existențială
Vine un moment în viață în care realizezi că ai trăit într-o iluzie, Făt-Frumos nu o să vină pe calul alb și nici vreo zână ca să te salveze. Părinții au și ei limitele lor și un drum finit, și atunci brusc îți dai seama că te-ai agățat poate chiar o viață întreagă de o himeră. În acel moment, simți o anxietate profundă, pentru că iluzia se destramă și rămâi tu, doar tu cu tine. Nu vine nimeni să te salveze de la suferință, nu moare nimeni în locul tău, nu îți ia nimeni durerile și grijile. Ești tu cu emoțiile tale, cu durerile tale, cu realitatea ta.
Irvin Yalom, renumit psihiatru și psihoterapeut existențialist, descrie acest sentiment ca fiind izolarea existențială. Este acel moment de luciditate în care conștientizezi că ești separat de ceilalți, că nimeni nu îți poate trăi viața, cum nu poate nici muri pentru tine și că această separare este parte din condiția umană. Fiecare om are o experiență unică, un univers interior inaccesibil celorlalți, iar această conștientizare aduce cu ea atât libertate, cât și anxietate. Libertatea de a-ți crea propriul drum, dar și anxietatea de a fi singur în fața vieții și, inevitabil, în fața morții.
Evadarea din Realitate
Ce facem cu această revelație? O acceptăm sau fugim de ea? Dacă avem curajul să îmbrățișăm această singurătate, descoperim cine suntem cu adevărat. Dar dacă nu avem curajul să o privim în față, fugim. Fugim în relații nepotrivite, în muncă excesivă, în distracții necontenite, în hobby-uri pe care le transformăm în refugii. Mai facem un curs, mai mergem la un festival de dans, încă unul și încă unul, doar ca să uităm de noi. Fugim în fuziune, în agitație, doar ca să evităm golul din interior. Dar oare de ce fugim? Pentru că asumarea acestei singurătăți vine cu o responsabilitate copleșitoare: responsabilitatea de a fi propriul nostru părinte.
Devenind Propriul Părinte
Așa cum spune Dr. Yalom, trebuie să devenim propriii noștri părinți. Dar mai mult decât atât, trebuie să devenim propriii noștri salvatori. Da, trebuie să avem grijă de copilul nostru interior, să îl protejăm, să îl ascultăm, să îl validăm. Pentru că el reprezintă miezul ființei noastre, acel nucleu vulnerabil pe care l-am lăsat prea des expus, rănit, neglijat. A fi asumat înseamnă să-ți preiei responsabilitatea față de sentimentele tale, gândurile tale, alegerile tale. Dar câți dintre noi își ascultă cu adevărat sentimentele? Câți fug în rațiune, în norme impuse, în „așa mi s-a spus că trebuie să fac”? Câți dintre noi își trădează sufletul doar ca să împlinească așteptările altora?
Curajul de a fi Autentic
A exista vine din latinescul “ex-sistere”, care înseamnă „a ieși dincolo de”. Poate că adevărata existență presupune să ieșim din tiparele învățate, din convingerile preluate orbește, și să ne întoarcem spre noi înșine. Dar cine își ascultă sufletul cu adevărat? Cine îi dă crezare? El strigă să fie văzut, dar noi îl ignorăm. Este încordat, rănit, dar noi fugim în rațiune și îl excludem din nou. Câți dintre noi se trădează pe sine doar ca să mulțumească familia, societatea? Câți dintre noi se sacrifică pentru o falsă fericire colectivă, doar pentru ca, la finalul vieții, să realizeze că au trăit în minciună?
De câte ori am auzit de la părinți „m-am sacrificat pentru copii”? Și câți părinți și-au distrus propriile vieți, propriile vise, doar pentru a-și vedea copiii împlinind așteptările societății? Dar dacă adevărata lecție pentru un copil nu este sacrificiul, ci curajul de a fi autentic? Să-l învățăm că nu trebuie să își anuleze sinele pentru ceilalți, că libertatea este mai importantă decât acceptarea. Că poate nu ideea este să fii iubit cu orice preț, ci să fii liber. Să îți trăiești viața conform sufletului tău, nu conform proiecțiilor altora.
Libertatea ca Alegere
Este greu să îți asumi responsabilitatea, să ieși dintr-o relație toxică, să spui „nu” unui șef abuziv, să îți asumi riscul de a-ți construi propria afacere. E greu să trăiești autentic, pentru că drumul autentic te poate face incomod pentru ceilalți. Da, vei deranja. Îi vei deranja pe cei care vor să te controleze, pe cei care se agață de tine, pe cei care nu te respectă ca individualitate. Dar poate că ideea nu e să fii acceptat, ci să fii liber. Nu ai venit pe acest pământ ca să trăiești viața pe care au proiectat-o părinții, societatea. Ai venit ca să îți trăiești propriul destin, să îți descoperi adevărata esență, să îți urmezi sufletul.
Singurătatea ca Oportunitate
Singurătatea nu este o pedeapsă, ci o oportunitate. A fi singur în fața existenței înseamnă a-ți asuma libertatea. Înseamnă a deveni propriul tău creator, arhitectul propriului tău destin. Și poate că destinul tău nu este cel pe care și l-au imaginat alții pentru tine. Poate că este mai măreț, mai autentic, mai aliniat cu sufletul tău. Iar sufletul știe. Sufletul știe întotdeauna adevărul. Ai încredere în sufletul tău pentru că el te va ghida pe drumul TĂU!
