Simt că pandemia aceasta ne-a furat cea mai mare bucurie, aceea de a fi împreună cu celălalt/ceilalți.
Societatea a trecut prin schimbări importante de când s-a dezvoltat tehnologia și dacă în trecut membrii familiei depindeau unii de ceilalți creându-și un sistem prin intermediul căruia să supraviețuiască, în zilele noastre oamenii au devenit individualiști, axați pe realizări personale, cariere, neglijând relațiile cu ceilalți. Pandemia vine cu o extremă, aceea în care contactul uman este aproape interzis. Nu mă surprinde cererea mare de servicii din domeniul sănătații mintale. În perioada aceasta cresc numărul pacienților cu boli psihice în special a celor cu tulburări anxios-depresive.
Am observat că pacienții cu tulburări anxios-depresive care prezintă tendință spre retragere socială sunt aceia care au cea mai mare nevoie de contactul cu ceilalți oameni. O pacientă care inițial nu a vrut să coopereze și mi-a spus să stau cât mai departe de ea dacă vreau să îmi răspundă la întrebări, la scurt timp m-a invitat lângă ea iar de la o atitudine greu cooperantă la o discuție deschisă și lungă a însemnat ceva.
De mai multă vreme m-am întrebat ce reprezintă dansul pentru mine și de ce sau pentru ce dansez și mi-am dat seama că nu e doar pasiunea pentru dans ci este mult mai mult. Cumva noi dansatorii încercăm să regăsim acel loc în care ne simțim în siguranță și în care poți să te conectezi cu celălalt și să creezi. Acest spațiu există între doi oameni care au o pasiune comună, care se acceptă unul pe celălalt așa cum sunt, la nivelul de pregătire pe care îl au, nu au așteptări unul față de celălalt ci doar există în acel moment minunat al întâlnirii. Muzica favorizează această frumoasă întâlnire, iar sincronizarea cu celălalt te face să ai un moment în care granițele dintre tine și celălalt parcă nu mai există, lumea pare să fie interconectată iar în tine se naște un sentiment de apartenență, întregire și uiți de griji, de presiunile sociale sau de singurătate. Dansul din punctul acesta de vedere poate fi comparat cu un drog pentru că și el la fel ca și substanțele psihoactive crește nivelul de dopamină, serotonină, endorfine și îți dă acea stare de bine, de lipsă de griji, de fuziune cu celălalt și de aceea ne face să dorim să dansăm tot mai mult. Ceea ce ne face să nu ne oprim din dans e chiar emoția după care râvnim.
Dansul dacă este folosit ca un mecanism reglator cum ar fi: trăirea și transformarea unor emoții, recreere, socializare atunci este un mecanism de adaptare creativă pozitiv însă dacă dansul devine doar un mijloc de evadare față de viața de zi cu zi sau de fuga după emoție atunci devine un mecanism maladaptativ. Scriu despre lucrurile acestea pentru că am observat cum aleargăm din festival în festival ca să ne luăm doza de fericire, apartenență și în final să fugim de noi și de propria singurătate. Insight-ul acesta l-am avut după ce o prietenă din comunitatea latino mi-a spus “eu am impresia că unii dansatori trăiesc pentru festivaluri, viața lor începe vinerea de la ora 17 și se termină luni când se sfârșește festivalul. Iar în rest își pun între paranteze propria viață râvnind după următorul festival”. Fuga după emoție și găsirea unui refugiu în dans nu face altceva decât să ne ajute să evadăm din propria noastră viață.
Mă întreb oare de ce viața noastră nu este atât de vie ca atunci când dansam. Ce anume regăsim în dans și nu regăsim în viața noastră de zi cu zi. Cred că este vorba de acel contact deplin cu celălalt sau conexiunea cum zicem noi dansatorii dar și de un mediu în care să ne simțim total în siguranță.
În dans regăsim un mediu sigur în care o dată ce o persoană a acceptat să danseze cu tine poți să dăruiești fără să îți fie frică că ești respins și îți este ușor să și primești fără să simți asta ca pe o presiune pentru că știi că se încheie dansul și e posibil să nu mai dansezi niciodată cu persoana respectivă. Devii creativ pentru că ești într-un cadru safe, îl vezi pe celălalt zâmbind, te simți admirat apoi în gândul tău mulțumești divinității pentru acel moment minunat. În plus avem nevoie să simțim că aparținem unui grup și acela este minunata noastră comunitatea latino de care ne este așa de dor.
Întotdeauna m-am considerat norocoasă că am putut descoperi această pasiune. Pasiunea pentru dans este un lucru ce trebuie păstrat și valorizat în viața noastră. Nu trebuie sa renunțăm la emoție ci să renunțăm la a mai alerga după ea. Când spun contact deplin nu mă refer la emoția puternică ce însoțește dansul ci la acel schimb hrănitor care apare între doi oameni cu o pasiune comună, care se simt în siguranță și creează împreună o experiență minunată.
Cred că această pandemie ne-a făcut să ne uităm mai mult în interiorul nostru și să reflectăm la ceea ce înseamnă pentru noi contactul cu ceilalți, să ne bucurăm mai mult de timpul petrecut cu ceilalți și să ne trăim mai frumos viața. Toate acestea poate pentru că uneori avem nevoie de o restricție, „un Nu/ interzis” ca să ne dăm seama de ceea ce contează cu adevărat pentru noi.
17.04.2020
