Despre disciplina, responsabilitatea și libertatea de a iubi
Arta de a Iubi de Erich Fromm este una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit. De ce spun asta? Pentru că, prin ceea ce a scris Erich Fromm, m-a ajutat să înțeleg că iubirea nu este doar ceva care ni se întâmplă, ci este ceva la care muncim zi de zi.
Iubirea este un proces activ. Presupune disciplină, responsabilitate și capacitatea de a-l alege pe celălalt zi de zi, prin gesturi mici care arată grijă față de celălalt.
Fromm aduce în prim-plan o iubire care nu se naște din lipsă, ci din capacitatea de a te iubi pe tine însuți. Atunci când ești bine cu tine, când îți oferi validare, înțelegere pentru emoțiile tale, acceptare și grijă, poți fi cu adevărat prezent și pentru ceilalți. Atât timp cât singurul nostru scop este să primim validare, iubire, acceptare și apartenență de la celălalt, ne este foarte greu să construim o conexiune autentică. Pentru că nu îl mai vedem pe celălalt așa cum este. Îl vedem prin ceea ce ne lipsește nouă. Adesea suntem orbiți de lipsurile noastre din copilărie și fugim în relații să ni le satisfacem. Ajungem să îl privim pe celălalt ca pe un obiect care trebuie să ne ofere ceea ce ne-a lipsit.
Suntem atât de concentrați pe a fi iubiți, încât uităm să oferim. Uităm să îl vedem cu adevărat pe omul din fața noastră. Uităm să îi înțelegem experiența, să fim curioși față de lumea lui interioară și să fim prezenți la nevoile sale fără să ne pierdem pe noi înșine. Suntem atât de preocupați să primim iubire, încât rareori ne oprim să ne întrebăm:
Eu știu să iubesc?
Suntem prea însetați de iubire. O căutăm peste tot, cerem să fim iubiți, cerem să fim validați, cerem să fim aleși. Dar iubirea nu poate fi obținută doar pentru că ne dorim să fim iubiți. Și poate că de aici vine o parte din dezamăgirea noastră: privim în direcția greșită.
Poate că uneori trebuie să ne întoarcem spre noi.
Să ne vedem pe noi înșine cu limitele noastre, cu rănile noastre.
Să ne validăm.
Să ne acceptăm.
Să ne cunoaștem nevoile și să învățăm să le exprimăm.
Fromm vorbește și despre renunțarea la omnipotență. Și cât de important mi se pare acest lucru!
Nu suntem zei și zeițe. Suntem oameni. Avem limite, avem dureri, avem frici. Uneori suntem triști, ne simțim neputincioși, slabi și nu putem rezolva totul. Și poate că maturitatea nu înseamnă să nu ai nevoie de nimeni.
Poate că maturitatea înseamnă să ai curajul să spui: „Am nevoie de tine.”
Să ceri ajutor.
Să te vulnerabilizezi.
Să poți spune ce simți.
Să poți spune de ce ai nevoie.
Nevoile noastre contează. Iar atunci când nevoile noastre contează și pentru celălalt, când omul de lângă noi vrea să le cunoască și să țină cont de ele, apare unul dintre cele mai frumoase lucruri dintr-o relație: sentimentul că ești văzut.
Ce frumos e să fii văzut.
Să poți spune: „Am obosit.”
„Mi-e frică.”
„Mi-e teamă că o să mă părăsești.”
Și să nu fii judecat sau respins, ci înțeles.
Iubirea este un schimb. Este reciprocitate. Dar pentru ca această reciprocitate să existe, ai nevoie mai întâi să te cunoști pe tine. Să știi ce simți, ce nevoie ai, să poți verbaliza și să alegi cum vrei să răspunzi acestor nevoi. Și cât de frumoasă este libertatea atunci când poți să alegi!
Să îți alegi partenerul zi de zi pentru ceea ce este el, nu pentru ceea ce face pentru tine, pentru ce beneficii oferă sau din teama ta de singuratate ci pentru ca îl iubești și pentru că îți dorești să construiești alături de el.
Zicem că facem multe în numele iubirii. Bărbații muncesc ore în șir în numele dragostei pentru familie, merg la sală să facă mușchi, cumpără mașini, case, haine scumpe. Femeile investesc ore în saloane, la sală, își pun silicoane, își măresc buzele și câte și mai câte facem pentru a fi iubite. Totul în numele iubirii.
Dar câți dintre noi oferim cu adevărat iubire?
Câți dintre noi ne oprim din productivitatea aceasta continuă a vieții, bazată pe câștig, performanță și acumulare, și ne uităm cu adevărat la omul de lângă noi? Câți ne întrebăm: „Ce nevoie are?” sau „Oare cum se simte cu asta?”
Am fost surprinsă când am auzit o fetiță de opt ani spunându-le părinților ei: „ Nu vreau haine, jucării sau lucruri scumpe. Eu vreau să fiu cu voi, să petrecem timp împreună, să ne jucăm!” Nu-i așa că timpul este, poate, cel mai prețios lucru pe care îl putem oferi? Faptul că cineva vrea să fie cu tine, în prezența ta, este una dintre cele mai valoroase forme de iubire.
La începutul acestui text am spus că iubirea presupune disciplină și responsabilitate.Da, iubirea presupune disciplină și responsabilitate pentru că a alege pe cineva zi de zi presupune efortul de a fi prezent. De a observa reacțiile celuilalt, nevoile lui, energia lui și, în același timp, de a observa ce se întâmplă în tine atunci când îl vezi pe celălalt. Uneori poate fi obositor dar este o oboseală sănătoasă.
Pentru că ai nevoie să te cunoști pe tine ca să nu faci din celălalt un ecran pe care îți proiectezi toate rănile. Majoritatea dintre noi proiectăm asupra celuilalt lipsurile noastre și așteptăm ca el să ne salveze. Apoi, când descoperim că nu poate face asta, îl detronăm. Suntem dezamăgiți că nu este conform așteptărilor noastre. De aceea este nevoie de prezență. Pentru a cunoaște omul așa cum este el și nu așa cum ne imaginăm noi că este. Pentru a nu pune etichete înainte de a încerca să înțelegem experiența lui. De multe ori, atunci când îi punem o etichetă celuilalt, vorbim mai mult despre noi decât despre el. Despre temerile noastre. Despre fricile noastre. Despre rănile noastre.
Să luăm un exemplu:
Maria îl roagă pe Ion să îi aducă ciocolată, lapte și pâine. Ion vine acasă cu laptele și pâinea, dar uită ciocolata. Maria se enervează și gândește: „Nu îi pasă de mine. Este egoist. Se gândește numai la el.”Îi spune: „Tu niciodată nu te gândești la mine! Ești egoist!” Dar, dacă ne uităm puțin mai atent, aflăm că nu este un comportament recurent. Ion nu uită mereu lucrurile pe care Maria i le cere. Doar că astăzi a uitat. Atunci ce s-a întâmplat? Poate că reacția Mariei nu este doar despre ciocolată. Poate că în ea s-a activat o rană mai veche. Poate că, în copilărie, a trăit sentimentul că nevoile ei nu contează. Iar acum, în relația cu Ion, o simplă uitare a apăsat exact pe acel loc dureros.
Ion, la rândul lui, se simte vinovat. Are deja sentimentul că nu este suficient de bun și intră în defensivă și îi spune: „Ești nerecunoscătoare!” Și pleacă. O ignoră toată ziua. Și astfel, doi oameni care se iubesc ajung să se rănească reciproc, nu pentru că nu se iubesc, ci pentru că, în acel moment, rănile lor vorbesc mai tare decât iubirea.
Dar cum ar arăta o reacție matură din partea a doi oameni care se cunosc și încearcă să nu fie conduși de traumele lor? Maria își observă furia. Își observă corpul, emoția și impulsul de a-l ataca. Își ia un moment să se calmeze. Apoi îi spune lui Ion: „Sunt furioasă pentru că mă așteptam să îmi aduci și ciocolata. Înțeleg că ai uitat și știu că nu ai făcut-o intenționat. Dar acum am nevoie de puțin timp să mă liniștesc.”
Ion o privește. Îi observă furia și înțelege că a contribuit la supărarea ei. Îi pare rău. O întreabă dacă poate să o ajute cu ceva și îi spune: „Și eu mă simt vinovat. Am impresia că iar am greșit și că nu sunt suficient de bun pentru tine.”
Maria începe să îi povestească: „Cred că reacția mea este mai mare decât situația de acum. Am simțit adesea în copilărie că nevoile mele nu contează. Și cred că o parte din mine s-a speriat acum și a crezut că nici pentru tine nevoile mele nu contează, mai mult decât atât am simțit că nu îți pasă de mine și că nu sunt importantă pentru tine.. Dar știu că nu este vina ta. Cred că este copilul meu interior care s-a simțit din nou nevăzut.”
Ion o ascultă. O îmbrățișează și îi spune: „Maria imi pare rău că gestul meu te-a facut să crezi că nu imi pasă de tine. Îmi pasă! Ești foarte importantă pentru mine. Pur și simplu am fost cu capul în nori. Am avut o zi grea la muncă și mă gândeam doar cum să ajung mai repede acasă să te îmbrățișez. Iar când te-am văzut atât de furioasă, m-am înfuriat și eu. M-am gândit că iar am greșit și că nu sunt suficient de bun pentru tine.”
Maria continuă să îl îmbrățișeze spunandu-i: „Ești suficient pentru mine. Și te iubesc mult.”
Poate că asta înseamnă, de fapt, să iubești.
Nu să nu te enervezi niciodată.
Nu să nu greșești.
Ci să poți să te oprești înainte de a transforma rana ta în armă împotriva celuilalt.
Să poți să spui: „Asta se întâmplă în mine.”
Să poți să îl vezi pe celălalt dincolo de propria ta rană. Să fii curios înainte să fii acuzator.
Să îți asumi ce este al tău și să nu îi ceri celuilalt să repare ceea ce tu încă nu ai învățat să vindeci.
Și, poate cel mai important, să îl alegi pe celălalt nu pentru ceea ce îți poate oferi, ci pentru omul care este.
Pentru că iubirea adevărată nu înseamnă doar să fii iubit.
Înseamnă să înveți să iubești.
